(Vacanţe de scriitor sudist, la Neptun,

în vremea lui Nea Nicu)

Doina, soţia mea, care păstrează cu sfinţenie întreaga arhivă a vacanţelor noastre neptuniene, mai ales urme şi mărturii despre copilăria celor doi fii ai noştri, Bogdan şi Mihai (poze, clasate meticulos pe ani, formate, alb-negru sau color – deh, meteahnă de bibliotecar la Biblioteca Franceză Omnia din Craiova!), soţia mea, aşadar, mi-a scos din „arhiva” ei două diplome primite de copiii noştri la astfel de carnavaluri. Una este datată iulie 1988, acordată fiecărui copil participant, de către un „juriu competent”, fără tăgadă, „pentru participarea la Carnavalul Guvidiu la Tomis”, şi o alta, mai veche, de la Carnavalul Mării de Gheaţă, numit astfel pesemne pentru că nimerisem în acea vară o mare neprietenoasă, cu ape mai reci probabil decât şpriţurile lui Fănuş Neagu – fie-i ţărâna uşoară! Fiecare scriitor îşi trecea numele pe acele diplome, nume pe care, de multe ori, copiii noştri le regăseau cu uimire în manualele lor de limba română. Transcriu, în ordinea în care apar ele pe diplome, semnăturile câtorva scriitori cu care ne petreceam odinioară vacanţele la Neptun: Mihai Şora, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ion Mircea, Gheorghe Schwartz, Doina Uricariu, Paul Drogeanu, Vasile Petre Fati, Ion Holban, Eugen Uricaru, Fănuş Neagu, Ileana şi Romulus Vulpescu, Mihai Stoian, Florin Bănescu, Nicolae Oancea, Geta Dimisianu, Gabriel Dimisianu şi Octavian Paler, Gabriela Negreanu, Ioan Groşan, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Laurenţiu Ulici, Marius Tupan, Petre Ghelmez, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu, Mihai Sin, Alexandru Piru, Ioana Crăciunescu, Mircea Tomuş, D. R. Popescu, Marius Robescu, Dan Deşliu şi atâţia, mulţi alţii, ale căror semnături, înscrise pe diplome, mi-e greu să le mai descifrez.

Deşi nu s-a semnat niciodată pe diplomele oferite copiilor de scriitori, necum să le facă vreun desen cu dedicaţie, Mihai Stănescu venea foarte des la Vila Scriitorilor de la Neptun, dar nu să doarmă ori să-şi petreacă sejurul. Era cazat în altă parte. N-am ştiut şi nici nu m-am întrebat vreodată „unde?” Întotdeauna relaxat şi foarte detaşat, ca şi cum nimerise pe acolo întîmplător, în blugi, şlapi în picioare şi cu un tricou alb, poposea pe terasa vilei şi, cînd atmosfera era mai încinsă, îşi scotea din sacoşă desenele, caricaturile care vorbeau de o Românie reală, nu una cosmetizată ori prezentată de ziarul Scînteia, şi ni le punea în faţa ochilor. Să ne dăm cu părerea. Iar noi ne dădeam cu părerea, care cum… Unii, mai îndrăzneţi, comentam, alţii, mai prudenţi, priveau, se făceau că le admiră, se ridicau şi-şi mutau cuibul, cum se spune. La altă masă. Oricum, tuturor desenele lui ne stârneau irezistibil râsul. Era cumva tonic să vezi cum şi altcineva, nu din breasla ta, voia să fie un fel de „sămădău”, adică cineva care să dea seama de ce ni se întâmpla nouă în fiecare zi, ce înduram noi, românii, în vremea ceauşismului. L-am văzut apoi la o televiziune franceză, iar mai târziu, după anii 90, tot mai rar pe la scriitori, la Neptun. L-am zărit însă, de cîteva ori, vânzându-şi aceeaşi marfă, dar sincronizată cu cele petrecute pe malul Dîmboviţei, la magazinul său, obţinut cu greu, lângă Sala Palatului. Ne-am regăsit apoi, cu bucurie, după mulţi ani, la Muzeul de Artă din Craiova, unde expunea câteva lucrări de-ale sale, mai noi, la o expoziţie de grup.

Carnavalul care încheia fiecare serie la mare le dădea mari bătăi de cap mai cu seamă mămicilor, căci trebuiau să închipuie peste noapte personaje pentru odraslele lor, dar să le găsească şi o costumaţie potrivită. Într-una din veri – îmi amintesc - , pe Bogdan, fiul nostru cel mare, l-am făcut „turc”. Era mai lesne, pe atunci, să devii turc decât francez, bunăoară. I-am pus pe cap un turban, din prosoape legate cu meşteşug, i-am tras nişte mustăţi răsucite cu o carioca neagră, am improvizat şi nişte şalvari şi un iatagan, confecţionat dintr-o ulucă scoasă din cuşca câinilor de la vilă, şi a fost gata să se arate turc sadea. Numai că trebuia şi să spună o poezie sau să cânte ori să zică şi el ceva..., acolo... De obicei, copiii de poeţi recitau, cu sau fără jenă, din opera nemuritoare a părinţilor. Şi odraslele de dramaturgi „se scoteau”, rostind câteva replici de prin piesele de teatru scrise de taţii sau mamele lor, texte care de obicei zăceau în răstimp, neluate în seamă, prin secretariatele literare ale teatrelor de provincie. Mai greu era cu fiii de prozatori, critici literari ori eseişti. Ce puteau ei „să recite”, în faţa unui public avizat şi exigent, din textele plăsmuite de părinţi eseişti sau filosofi? Pe fiul nostru cel mare, „turc” pe atunci (acum e aproape francez, trăieşte de nouă ani la Bordeaux, unde şi-a făcut studiile, şi-a susţinut un doctorat cu o teză despre opera lui Ionesco, aflată sub tipar la editura l’Harmattan), pe Bogdan, deci, l-a salvat tot Marin Sorescu – Dumnezeu să-l odihnească în pace! Pe mine, Sorescu mă salvase deja, dintr-un Calafat unde mă uitase Dunărea, luându-mă redactor la Ramuri, unde mi-am scris două cărţi în tihnă, pe soţia mea o ajutase să-şi găsească un post de bibliotecar navetist, apoi s-a luptat cu mai marii de la judeţeana de partid să ni se dea şi un apartament în Craiova... Cum să nu-i port o recunoştinţă vie, de-a pururi? Sorescu tocmai publicase în acea vară o carte pentru copii, Cocostârcul gât sucit, o carte în care se juca graţios cu rime, aliteraţii şi eufonii memorabile. Ne dăruise un exemplar din volumul proaspăt apărut, din care îi mai citeam fiului nostru, seara. El a păstrat în minte două versuri. De atunci le-am reţinut şi eu şi nu le-am mai uitat: „O păpuşă japoneză şi un păpuşoi mongol,/ Pe o carte de franceză au făcut un prunc nasol”. Două versuri, atâta tot, pe care Bogdan le reţinuse şi le-a spus dintr-o suflare, ca să scape cât mai repede de corvoadă şi să dea fuga în curte, la joacă. Succesul scurtei sale reprezentaţii a fost garantat: ropote de aplauze, care l-au surprins şi impresionat până şi pe autorul versurilor, prezent şi el la carnaval.

Factorul coagulant, animator, organizator, propagandist, inima acestor carnavaluri, baluri era Doina Uricariu. Mai înainte, îmi amintesc că Ileana Vulpescu fusese preşedinta juriului şi cea care înmâna copiilor noştri diplomele. Dar flacăra nestinsă a petrecerilor de la sfârşitul anilor ’80, maestră a kabbalelor de tot felul era Doina Uricariu. Aş putea eu, oare, vreodată să uit cum ne-a stârnit ea, pe mine, pe Gabriel Chifu, Paul Drogeanu, Ion Mircea şi pe alţi prieteni de-ai noştri de atunci să-i ascundem salamul de casă al lui Gheorghe Schwartz – mândrie a Ardealului, el, salamul, chiar şi în acele vremuri de bejenie – salam păzit cu sfinţenie în camera lui Gyuri? Şi cum să uit deznădejdea de pe chipul lui Gyuri Schwartz, când nu şi-a mai găsit salamul de-acasă...? Hârşită în intrigi şi îmbârligături, în munca de convingere şi păcălire a cenzorilor, chiar dintre cei mai vigilenţi, de pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, apărându-şi versurile proprii dar şi pe cele ale confraţilor pe care i-a editat cu generozitate, Doina Uricariu era, şi cred că a rămas, de neîntrecut în astfel de kabbale. Pentru ea, a organiza o petrecere cu muzică bună, un chef cu vodcă şi suc de roşii, cu vin roşu, a-i mobiliza să danseze chiar şi pe cei mai greu de urnit scriitori, a-i stârni pe prieteni să-i fure salamul lui Gyuri sau a ne ispiti să înotăm în apele mării (devenite fluorescente, într-un an, din pricina unor microorganisme marine, fenomen mai rar...), să înotăm, deci, după miezul nopţii – toate astea, pentru ea, erau floare la ureche. DJ-ul petrecerilor era întotdeauna Paul Drogeanu, cunoscător fin şi degustător al muzicii adevărate, musai cu Beatles, Deep Purple, Jimi Hendrix şi Pink Floyd în repertoriu! Pe terasa de la vilă, ascultând radiocasetofonul lui Paul şi al Doinei Uricariu, cu potenţiometrul mereu dat la maximum, seara târziu, spre disperarea celor care aveau apartamentele deasupra terasei (dar „eram chit”, cum se zice, pentru că şi ei ne tulburau nopţile, cu zgomotele făcute de pietrele de la remi sau de zarurile ce se rostogoleau până spre dimineaţă, la nesfârşitele partide de table), acolo, pe terasa aceea care a văzut şi a auzit atâtea şi atâtea, de-a lungul anilor, făceam ceea ce facem şi acum, unii dintre noi: ascultam muzică bună, beam băuturi fine, dansam, cârcoteam şi bârfeam cu graţie obştea noastră şi moravurile ei, dar mai cu seama năravurile politichiei româneşti, aceleaşi şi azi, din păcate, iar apoi, odată ajunşi în camere, osteniţi, ne iubeam, apoi ne odihneam, să putem, a doua zi, cu forţe proaspete, să facem ceea ce am făcut dintodeauna, unii dintre noi: să ne bucurăm de zilele senine, de soare şi de apa mării, să ne creştem copiii în tihnă, credinţă şi cu frica de Dumnezeu, să citim, să scriem, să spunem răspicat şi fără oprelişti ceea ce gândim şi simţim.